13/10/2021
4. Viața nu e tot timpul roz, câteodată e doar roșie
Bineînțeles că simțurile mi-au fost reîmprospătare cu prilejul primei ture pe centru, e seara după ora 19:00, Victor mă îmi ține companie, dar cu condiția să ajungă și în parc, e programul lui de zi cu zi după ce își termină temele. O luăm încet pe Calea Armatei spre centru, cu un zâmbet larg povestim despre traseu, întrebarea principală îi dacă ne oprim undeva să ne luăm ceva, că doar nu mergem degeaba până în centru, fără o activitate anume. Nu mergem mult ,câteva beculețe roșii în bord și simt cm schimbătorul de viteze capătă valențe de polonic în ciorbă, probabil de aici și expresia amestecă în benzină; motorul nu mai trage mergem doar din inerție, ca un vas în derivă. Trag dreapta să nu blochez strada, e foarte aglomerat și aș provoca un mare deranj. Victor glumește, atât a mers Dacia, data viitoare luăm Volvo pentru că nu se strică astfel nu riscă să întârzie în parc. Probabil dacă era la Volvo problema mă lua cu transpirații, nu aș vrea vreodată să repar o cutie automată de Volvo, încerc să dau de George, omul e ocupat, deci trebuie să deduc singur ce ar fi problema, repet nu sunt mecanic nu pot lauda nici măcar că sunt mecanic amator, deci e grav mi-a trebuit Dacie, să mă descurc; vorba românului niciodată nu a fost să nu fie cumva. Sun un prieten să mă tracteze până acasă, apoi văd eu cm o rezolv că nu poate fi chiar reparația unei centrale nucleare, e doar o Dacie, probabil cea mai simplă și mai ușor de reparat mașină. Nu a curs ulei, nu am piese înșirate pe asfalt, deci îi de bine, nu cred că îi cutia de viteze problema, motorul se accelerează, se oprește se pornește deci sigur e o chestie minoră, probabil una dintre multele mărunțișuri la care românii nu au acordat atenție, deoarece calitatea era opțională în procesul de asamblare.
Victor plin de entuziasm și curaj reușește să împingă 30 cm Dacia din loc, bineînțeles i-am propus să mă împingă până acasă, sunt cam 800-900m însă își calculează el cumva timpul și îmi zice că o să ajungem în 5 ore, el când mai merge în parc? Pe buna dreptate, nu poate rata meciul de seară cu celelalte speranțe fotbalistice din cartier.
Adina în drumul spre casa ne zărește trași pe dreapta, râde și foarte scurt spune ”să nu te aud”; mulți poate spuneți că e ca o nevastă cicălitoare, dar eu știu că sub carapace e un suflet bun care zâmbește când vede Dacia și o îndrăgește, atât doar că nu se exteriorizează, e o comoară îngropată.
Rămân singur în drum până ajunge prietenul meu cu frânghia, încerc să mai dau de George, nu reușesc; legăm Dacia, ajungem acasă după ce se rupe frânghia de 2 ori, o împingem la locul ei și se așterne liniștea gândurilor, ce poate să fie? Un gând întunecat mă face să cred că anul acesta Dacia va fi pe tușă, timpul meu liber e la fel de rar ca și peștișorul de aur, destul de greu să mă ocup de ea pe cont propriu. Ajunși toți acasă mă întreabă Victor ce ii cu ea, oare o să ne mai plimbăm cu Dacia? Îmi răspunde George, zice că nu e panică să stau liniștit e ceva pinion de la maneta schimbătorului ieșit din bucșă, se bagă înapoi, o siguranță elastică sau o sârmă strânsă bine și merge fără stres.
După vreo două zile și câteva căutări nu găsesc mare lucru, dar entuziast din fire mă bag totuși sub mașină, sigur o rezolv, ca pe o porție de paste, din două trei mișcări. Observ pinionul ieșit, încerc cu șaibe elastice dar nu aveam mărimea potrivită, recurg la improvizații, ca orice alt șofer de Dacie, o șaibă metalică strânsă foarte bine în canal , pun bornele dau două trei chei si pornesc la drum, o tură pe centură, schimbă perfect, am nimerit-o.
Parchez înapoi și cu un zâmbet larg confirm că pacienta roșcată e sănătoasă, pe roțile ei din nou. Experiență plăcută încununată de satisfacția reușitei. E și roșu o nuanță de roz?
