10/06/2026
Am greșit. Am zis că lumea se va împărți în „ne place” și „ce-i, bă, cu blasfemia asta?!”, dar comentariile inițiale despre Ferrari Luce au înflorit doar a doua categorie. S-a mers de la clasicul „Enzo se răsucește în mormânt” până la „n-o luam nici dacă era Honda”.
Acum, la câteva săptămâni de la lansare, s-au mai liniștit apele, am făcut un deep research pe comentarii și dacă te dai un pas în spate, concluzia ar fi că supărarea majoră are două cauze mari și late:
- „E urât” / „arată ca un fier de călcat” / „ce-i cu Tesla asta”;
- „Nu arată ca un Ferrari”.
La o privire mai atentă, feedback-ul poate fi explicat și mai în profunzime.
Designul, în comentarii, a fost descris în principiu ca „oribil”, „îngrozitor”, etc., în timp ce aproape toate publicațiile mari au explicat că e „polarizant”.
Încrederea în brand a fost a doua mare temă de discuții. De fiecare dată când discuția a mers dincolo de inițialul „nu-mi place”, durerea cea mai mare a comentatorilor a fost că „nu este un Ferrari”. Luca di Montezemolo a zis că e o trădare a istoriei mărcii, FT, Reuters s-au întrebat dacă Ferrari va putea vreodată să facă o mașină electrică fără să dizolve identitatea emoțională a brandului, practic foarte mulți analiști consideră că mișcarea asta cu Luce are două calități: odată că alienează fanii hardcore și apoi duce brandul pe un teritoriu unde nu are cm să se diferențieze de alte supercaruri electrice cu nimic. „V-ați șters la fund cu mitul”, s-a tot zis, cu ochii în lacrimi.
Discuția despre preț n-a făcut decât să intensifice valul de hate. Odată ce s-a înregistrat în mentalul colectiv că un Luce pleacă de la 550 de mii de euro, comentariile au alunecat rapid de la „Ferrari a scos o mizerie electrică” la „asta e o mașină urâtă care distruge istoria Ferrari și mai și costă peste juma de milion de euro”. „Cum adică să plătesc juma de milion de euro pe un Prius?”.
Despre interior, în schimb, internetul a avut în principiu cuvinte de laudă, dar și aici s-a făcut observația că „oricum, nici la interior nu e Ferrari, chiar dacă e bun”. La discuțiile despre autonomia electrică sau infrastructură nu prea a mai ajuns nimeni, pentru că odată ce s-au afișat datele tehnice (1.050 de cai, 0-100 în 2,5 sec și 310 km/h vmax), concluzia a fost că sunt alte mașini electrice care distrug cifrele astea.
Acum e momentul să mă repet. Și mie mi-a stat inima când am văzut-o. Și eu am fost „WTF is this”. Am fost șocat. Serios. Mai ales că dezvelirea mașinii s-a întâmplat după vreo oră și deva de prezentări. Nu doar designul te lasă cu gura căscată, dar și dimensiunile. E uriașă mașina. Are 5 metri și roți pe spate de 24 de inch. Din poze nu se înțelege exact cât de mare e, dar e uriașă. Și supărarea mea cea mai mare a fost, de fapt, de la început, că nu arată rapid când stă pe loc. În mintea mea, un Ferrari trebuie să fie rapid și când e parcat, mă, și Luce e orice, numai asta nu. Și am avut așa, o pornire să mă enervez. După care m-am și enervat.
Și acum, la câteva săptămâni după șoc, încă mi se mai zbate puțin pleoapa stângă. Dar între timp am tras niște aer în piept, mi-am amintit că am învățat de la stoici să las să treacă pe lângă mine lucrurile pe care nu le pot controla și am început în schimb să citesc despre mașină. Mi-am citit și notițele de la workshops, am rememorat și discuțiile pe care le-am avut cu oamenii de la design, cu inginerii responsabili cu trenul de rulare sau cu piloții care i-au dat caracterul, după care am încercat și să-mi răspund la întrebarea „de ce au făcut-o așa?”.
În fine, a mai trecut și cursa de Formula 1 de la Monaco peste mine și când l-am văzut pe Hamilton pe podium cu doi copii care ar fi putut să fie ai lui, mi-am dat seama că nu trebuie neapărat să fii bătrân, chiar dacă ești, și că asta s-ar putea să fie valabil și în cazul Luce.
Recunosc, fac un efort activ, de ceva vreme încoace, să nu cad în capcana asta comodă în care e foarte ușor să fii ursuz și să zici „BĂĂĂĂ SUNTEȚI NIȘTE CRETINI, pe vremea mea se făceau lucrurile altfel...” Așa, e, tataie, știm cu toții, pe vremea noastră era mult mai bine. Și mai simplu. Și mai frumos. (Îmi spun eu, des, în oglindă) Dar noi suntem aici. În 2026. Și Jony Ive a desenat Luce pentru Ferrari.
Sigur că discuția despre design e subiectivă. Nu poți să faci nimic în gustul omului, e o vorbă din bătrâni. Dar mai ales în cazul lui Luce (sau mai degrabă din cauza lui Luce), care a înfierbântat atât de tare planeta zilele astea, cred că discuția merită să meargă puțin mai departe.
În primul rând, pentru toți cei care zic că Luce merge cu energia electrică pe care o generează Enzo când se răsucește în mormânt: habar n-am ce ar fi zis Enzo despre mașina asta, nu l-am cunoscut pe om. I-am citit istoria, dar nu l-am cunoscut.
Știu sigur însă că Ferrari F40 a ieșit pe vremea când Enzo încă trăia, și F40 a fost pe vremea lui complet rupt de orice design făcuse Ferrari până atunci.
Știu sigur că Ferrari a mai avut de-a lungul istoriei aproape în fiecare decadă câte o mașină care a oripilat și fanii și audiența globală. Modulo, prin 70, Mondial, Scaglietti, FF, până și Purosangue a fost constroversat.
Și mai știu și că „tradition is not the worship of ashes. Tradition is the preservation of fire.” L-am auzit pe Flavio Manzoni într-un interviu citând asta și mi s-a părut o atitudine la fel de curajoasă ca și „design without innovation is just styling”. Tot Manzoni.
Ferrari nu avea nevoie de mașina asta în forma asta. Adică OK, toată lumea știe că în contextul actual – mă rog, actual de 5-6 ani încoace de când au început să lucreze la asta – au fost forțați s-o facă. De piață, de clienți, de regulile impuse de autorități, etc. Dar eu cred că noi trebui să fim conștienți că dacă Ferrari voia doar să răspundă unor reglementări, ar fi putut pur și simplu să facă un Amalfi electric și gata. Sau un Purosangue electric și gata.
Dar nu. Ei au avut curajul să facă curat, să întoarcă masa și să aducă o echipă de designeri care n-au mai făcut niciodată o mașină și să le dea cheile: faceți voi.
Și echipa lui Jony Ive a petrecut ani de zile la Maranello cu inginerii ca să gândească mașina asta. În mod normal, acum, în industrie, ai oameni care fac design exterior, echipă separată pentru design interior și echipă separată pentru HMI – human machine interface. Acum, LoveFrom a făcut totul.
Au plecat de la brief (5 locuri reale plus portbagaj încăpător), au gândit habitaclul ca un clopot de sticlă aerodinamic, iar apoi au venit cu o structură de aluminiu care îmbracă sticla, într-un proces complet invers față de modul tradițional încare se construiesc automobile (caroseria mai întâi și în pasul doi sticla).
Dacă ne place sau nu ne place, asta e o chestiune subiectivă. Dar produsul pe care ei l-au gândit e acum printre noi și doar timpul o să ne arate, în următorii ani, dacă a fost o catastrofă, dacă a fost un succes sau dacă va rămâne pur și simplu un model fără urmări în istoria Ferrari.
Iar legat de performanță, discuția merge mult dincolo de cifrele accelerației de la 0 la 100 km/h sau de 310 km/h, cât e viteza maximă. Raffa de Simone, care are la Ferrari un rol mult mai mare decât „pilot de performanță”, mi-a spus că Ferrari nu și-a dorit ca Luce să aibă „cei mai mulți cai”, „cea mai bună valoare 0-100 km/h” sau „cea mai mare viteză de vârf”. Raffaelle, autoritatea finală care a dat caracterul lui Luce, mi-a spus că scopul echipei de piloți a fost ca mașina asta să dea pilotului, șoferului, celui de la volan, senzația că este în control, nu doar accelerații fulminante. „Șasiul și puterea acestei mașini sunt îngemănate, iar experiența de condus rapid un Luce te propulsează într-o dimensiune nouă a pilotajului. Mi-e greu să-ți explic, pentru că trebuie s-o experimentezi.” „În timp ce la combustie internă, roțile oricărui supercar trebuie să gestioneze două forțe (longitudinală, de la motor, și una laterală, de la direcție), în cazul lui Luce fiecare roată devine un creier independent, și fiecare roată se joacă tridimensional: și cu forțele longitudinale (fiecare roată are motorul și frâna ei), și cu cele laterale (fiecare roată virează), și cu cele verticale (mulțumită suspensiei active).”
N-am niciun motiv să nu-l cred, dar sigur că mi-a stârnit curiozitatea maxim. Chiar dacă eu nu sunt pilot și slabe șanse să duc eu un Luce la limită pe pistă, de încercat o să încerc. În speranța că n-o să mă fac de râs, desigur.
